Unanimitate
Termenul de "unanimitate" se refera la conditia ca toate statele membre care se reunesc in Consiliul de Ministri sa fie de acord cu o propunere, pentru ca aceasta sa poata fi adoptata. Dupa introducerea Actului Unic European, conditia de unanimitate s-a aplicat intr-un domeniu mult mai limitat decat anterior.
In cadrul primului pilon, domeniile in care luarea deciziilor mai necesita unanimitate sunt: impozitarea, industria, cultura, fondurile regionale si sociale, precum si programul cadru pentru cercetare si dezvoltare tehnologica.
Pentru ceilalti doi piloni creati prin Tratatul asupra Uniunii Europene, Consiliul de Ministri este cel care ia deciziile si totodata promoveaza initiativele.
In ce priveste politica externa si de securitate comuna, Consiliul de Ministri ia deciziile necesare definirii si implementarii acestei politici in baza orientarilor generale formulate de Consiliul European. Consiliul de Ministri recomanda Consiliului European strategiile comune si le implementeaza, luand in principal decizii referitoare la actiunile si pozitiile comune.
In cadrul celui de al treilea pilon (cooperarea politieneasca si judiciara in materie penala), Consiliul de Ministri, la initiativa unui stat membru al Uniunii sau a Comisiei, ia decizii privind pozitiile comune, deciziile cadru si deciziile, si pregateste textul conventiilor. Unanimitatea constituie regula in cadrul ultimilor doi piloni, cu exceptia implementarii actiunilor comune, pentru care deciziile se iau cu majoritate calificata.
Drept comunitar
In sensul restrans al termenului, dreptul comunitar este format din Tratatele constitutive (dreptul primar) si din prevederile instrumentelor adoptate de institutiile comunitare in aplicarea acestora (dreptul derivat).
Intr-un sens mai larg, dreptul comunitar cuprinde ansamblul normelor de drept aplicabile in cadrul ordinii juridice comunitare, inclusiv principiile generale de drept, jurisprudenta Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene, normele de drept ce decurg din relatiile externe ale Comunitatii si cele decurgand din conventiile si acordurile similare incheiate intre statele membre in aplicarea prevederilor Tratatului. Toate aceste norme de drept constituie o parte a ceea ce se cunoaste sub numele de acquis comunitar.
Coeziune economica si sociala
Originile coeziunii economice si sociale se regasesc in Tratatul de la Roma, in al carei preambul se face o referire la reducerea diferentelor de dezvoltare dintre regiuni. Totusi, abia in anii ’70 au fost intreprinse demersuri comunitare pentru a coordona si a sprijini financiar instrumentele nationale. Ulterior, aceste masuri s-au dovedit a fi inadecvate, datorita faptului ca realizarea pietei unice, contrar previziunilor, nu a dus la disparitia diferentelor dintre regiuni.
Coeziunea Economica si Sociala a devenit cu adevarat un obiectiv al Uniunii, cum este si piata interna, dupa adoptarea in 1986 a Actului Unic European.
Prin Tratatul de la Maastrich, aceasta politica a fost inclusa in Tratatul de constituire a Comunitatii Europene (Articolele de la 130A la 130E, renumerotate ca Articolele de la 158 la 162). Coeziunea economica si sociala este o expresie a solidaritatii dintre statele membre si regiunile Uniunii Europene. Ea favorizeaza o dezvoltare echilibrata si durabila, reducerea diferentelor structurale dintre regiuni si tari, si promovarea sanselor egale pentru toti. In termeni practici, aceasta coeziune se realizeaza prin diverse instrumente financiare, in special prin Fondurile Structurale.
Viitorul coeziunii economice si sociale este una dintre problemele majore dezbatute in Agenda 2000, in special datorita implicatiilor sale bugetare. Ca urmare, politica de coeziune economica si sociala a fost al doilea mare capitol bugetar al Comunitatii in perioada 1994 ? 1999 (circa 35% din buget). Importanta sa a fost confirmata de perspectivele financiare pentru perioada 2000 ? 2006.
Pe langa reforma Politicii Agricole Comune si extinderea spre Europa centrala si de este, politica regionala a fost una din temele importante discutate in Agenda 2000, in principal datorita implicatiilor financiare. Este al doilea beneficiar bugetar, cu 213 miliarde Euro pentru perioada 2000-06. La fiecare trei ani, Comisia Europeana trebuie sa prezinte un raport asupra progresului inregistrat in realizarea coeziunii economice si sociale si asupra modului in care au contribuit la aceasta diferitele mijloace prevazute in Tratat. Principalele criterii de analiza sunt produsul intern brut (PIB), ocuparea fortei de munca si factori de promovare a dezvoltarii durabile.
Extinderea UE din mai 2004 va implica o scadere cu 13% a mediei PIB per capita si o crestere a diferentelor intre regiuni la o scara fara precedent fata de extinderile anterioare. Deoarece 60 dintre regiunile a caror dezvoltare este ramasa in urma sunt in viitoarele state membre, politica de coeziune economica si sociala se va orienta spre est. Dupa 2006 va trebui sa se concetreze pe probleme de dezvoltare si in acelasi timp sa sprijine regiunile care nu au finalizat procesul de convergenta in termeni reali (in particular in Spania, Grecia si Portugalia) si sa acorde atentie zonelor geografice care se confrunta cu probleme structurale (zone de restructurare industriala, zone urbane, zone rurale, zone dependente de pescuit, zone afectate de handicapuri naturale sau demografice).
Banca Centrala Europeana (BCE)
Banca Centrala Europeana a fost inaugurata pe 30 iunie 1998. De la 1 ianuarie 1999 a preluat responsabilitatea implementarii politicii monetare europene, asa cum este definita de Sistemul European al Bancilor Centrale (SEBC). Organele de decizie ale Bancii Centrale Europene (Consiliul Director si Comitetul Executiv) conduc, in mod direct, acest sistem care are ca sarcini gestionarea circulatiei masei monetare, realizarea operatiunilor valutare, pastrarea si gestionarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre si promovarea bunei functionari a sistemelor de plata. BCE a preluat activitatea Institutului Monetar European (IME), caruia ii succede.
Tratatul de la Nisa, adoptat in decembrie 2000, nu a schimbat componenta Consiliului Birector al BCE (care cuprinde membrii Comitetului Executiv si guvernatorii bancilor centrale nationale), dar permite modificari ale procedurilor de luare a deciziilor (deciziile se iau, in general, prin majoritatea simpla a membrilor, fiecare avand un singur vot). Orice schimbare de acest fel necesita o decizie unanima a Consiliului European, care trebuie apoi ratificata de catre Statele Membre.
Adoptarea acquis-ului comunitar
Consiliul European de la Essen (decembrie 1994) a solicitat Comisiei sa prezinte o Carte Alba referitoare la pregatirea tarilor asociate din centrul si estul Europei pentru integrarea in piata interna a Uniunii, ceea ce s-a intamplat la Consiliul European de la Cannes, in iunie 1995. Carta Alba prezinta un program care contine indicatii pentru alinierea legislatiei tarilor central si est-europene la cea a pietei interne.
Cartea stipuleaza ca aceste tari vor stabili anumite prioritati pentru a asimila regulile comunitare si ca ele vor fi sprijinite in eforturile lor de biroul de asistenta tehnica (TAIEX), in special pentru a obtine informatii despre legislatia comunitara.
Adoptarea si implementarea legislatiei comunitare sunt principalele provocari cu care se confrunta tarile candidate. Acest lucru implica intarirea administratiei, a sistemului juridic si a infrastructurii din tarile candidate, care trebuie sa fie adaptate la standardele comunitare, in mod special in problemele legate de mediu, precum si intarirea sistemului energetic, al transportului si a retelelor de telecomunicatii.
Pentru a facilita aceste modificari considerabile, tarilor candidate li se ofera asistenta de pre-aderare.
Negocierile de aderare pentru cele 11 state candidate desemnate de Consiliul European de la Luxemburg (decembrie 1997) au inceput pe 30 martie 1998, dupa Conferinta Europeana. Primul pas il constituie evaluarea legislatiei fiecarei tari candidate, pentru a stabili compatibilitatea cu regulile comunitare (proces de examinare analitica). Aceasta evaluare va constitui baza celei de-a doua faze, negocierile bilaterale intre Uniune si fiecare tara candidata.
In unele domenii, tarilor candidate li s-au aprobat perioade de tranzitie intre momentul aderarii si momentul in care vor fi capabile sa implementeze in totalitate legslatia comunitara.Cu toate acestea, orice astfel de perioada de tranzitie trebuie sa fie cat mai scurta posibil si sa se limiteze la anumite sectoare.
Abtinere constructiva (abtinere pozitiva)
Abtinerea constructiva este procedura care permite unui stat membru sa se abtina de la vot in Consiliul de Ministri, in materie de politica externa si de securitate comuna, fara a bloca o decizie a carei adoptare necesita unanimitate.
Aceasta posibilitate a fost introdusa prin Tratatul de la Amsterdam, in noul Articol 23 al Tratatului asupra Uniunii Europene. Daca abtinerea constructiva este insotita de o declaratie oficiala, statul membru in cauza nu este obligat sa aplice decizia, dar trebuie sa accepte faptul ca aceasta reprezinta un angajament al Uniunii. In consecinta, Statul Membru trebuie sa se abtina de la orice demers care ar putea sa contravina actiunii intreprinse de Uniune in baza deciziei respective.